Regina de Inimă Roșie (o poveste scrisă de cititori)

Ceea ce veți citi este o poveste scrisă cu pasiune de iubitorii de lectură din comunitatea de pe Instagram, ale căror conturi le veți găsi la final de articol. Veți vedea că povestea cere o continuare, așa că dacă doriți partea a doua sau să colaborați la construcția ei, vă aștept cu drag mesajele.

 

Când afară este întuneric, iar luna strălucește pe cerul senin, raze de lumină se împrăștie de la fereastra castelului. O mică prințesă toarce fire de mătase, murmurând un cântecel vesel. Când orologiul anunță ora 12, inima prințesei bate pentru ultima dată.

Penelophe este trasă cu sălbăticie de pe locul ei și dintr-odată toate simțurile îi sunt înghețate. Abia după o să realizeze că și inima i-a fost smulsă rămânând o ființă goală ce nu va mai avea ocazia să simtă niciodată nici măcar micile bucurii ce îi erau permise în singurătatea în care a fost forțată să stea de când se știe. Acum nimeni nu știe ce urmează să se întâmple cu micuța prințesă cu excepția Reginei de Inimă Roșie, dar haideți să aflăm împreună.

Regina de Inimă Roșie trăia într-un castel negru de piatră rece, un loc cu totul plăcut pentru ea. Nu avea supuși, nici un regat prosper, numai niște gărzi ce tremurau când îi auzeau numele. În schimb, Regina de Inimă Roșie era stăpână peste altceva: inimile oamenilor, dar mai ales peste inimile celor cu sânge albastru. Demult, aceasta a pus un blestem peste inimile monarhilor, vrând să se răzbune pe cel care a rănit-o cel mai tare când i-a furat inima. Ani la rând a încercat să găsească prințul cu ochii parcă desprinși din cerul văratic, care a abandonat-o într-o noapte fără lună, noaptea în care i-a împărtășit dragostea pe care i-o purta. Fără izbândă, trădată și înșelată, aceasta a blestemat familiile regale să devină asemenea ei, fără inimă. Să nu simtă fericire, iubire, tristețe sau ură, i-a lipsit de orice emoție până nu-i va fi înapoiată inima, alături de capul prințului pe care odată l-a iubit. Odată ce reușește să fure și inima prințesei Penelophe, Regina se întoarce în sala de bal, unde își are propria ei expoziție cu inimi pentru a o așeza și pe aceasta pe un piedestal.

Liniștită, Regina își vede în continuare de treaba ei, când, deodată urletele micii prințese se aud răsunând în tot castelul.

– Ce s-a întâmplat, unde sunt? Ce e în neregulă cu mine?

Exasperată de gălăgia produsă de ea, Regina se îndreaptă cu pași repezi spre temnițele unde cei fără inimi sunt ținuți captivi.

– Ce e cu atâta agitație? Dacă nu faci liniște, îți iau și ultima suflare pe care o mai ai.

– Cine ești tu, ce se întâmplă?

– Nu ai auzit de mine? Sunt Regina de Inimă Roșie, iar tu tocmai ai fost lăsată fără inimă!

Auzind asta, prințesa se lasă să se prăbușească de durere și începe sa plângă cu disperare.

– Nu, nu, asta nu mi se poate întâmpla mie. Nu are cum!

– Uite că s-a întâmplat! Acum bucură-te de ultimele tale zile de liniște. În câteva zile, vei ajunge să fii una din servitoarele mele!

Spunând asta, Regina ii aruncă o ultimă privire cu dispreț prințesei și urcă înapoi în palat, prințesa rămânând să își plângă amarul.

Și din această lume a regatelor, cu toții avem de reflectat, dacă primești ură, tu să oferi iubire, dacă nu primești ajutor, tu să oferi. În trupul unui om, cel mai esențial instrument care ne ține în viață, ne ajută să trăim și să ne urmăm ciclul vieții este doar sufletul. Prin intermediul sufletului sunt conectați oamenii între ei, iar cei care au întâmpinat vreo traumă sufletească încearcă să-și împrejmuiască o barieră împotriva unei noi iubiri. Așadar, Regina de Inimă Roșie a trecut printr-o decepție care a îndemnat-o să-și creeze o aparență sumbră și să preia inimile celor fericiți și iubiți, transformându-le în inimi de piatră.

Zilele treceau greu pentru Penelophe, mai ales că în adâncurile mucede si întunecate ale castelului, unde erau temnițele, timpul părea să fi stat în loc. Înconjurată de vaietele celor blestemați să își petreacă restul vieții fără inimi, în slujba celei care le furase, pe prințesă o cuprinse disperarea. Atât de mare îi era durerea și atât de mult a plâns după biata ei inimă pierdută, încât lacrimile i-au secat.

Seară de seară se ruga la zei să poată fi salvată, să își recupereze inima și să poată simți din nou.

Apoi, într-o noapte, când și ultima fărâmă de speranță aproape că o părăsi, temnița ei se umplu de o lumină diafană, ce se strecura printre gratiile celulei, făcând-o să fugă în cel mai îndepărtat colț.

– Penelophe, nu te teme! Spuse o voce blândă. Ți-am auzit strigătul de ajutor și am venit.

Spaima Penelophei crescu atunci când auzi vocea puternică din spatele gratiilor. Înfometată și îngrozită, nu avea puterea să articuleze niciun sunet.

– Nu îți face griji! Mama ta ne-a trimis să te scoatem din temnița reginei.

Eleanor Allard și-a ascuns fiica într-un castel pustiu și vrăjit de la marginea pădurii timp de cinsprezece ani. Jurase cu mult timp în urmă că avea să păstreze secretul chiar și cu prețul vieții sale. Nimeni nu putea afla motivul pentru care a fost nevoită să o ascundă pe Penelophe atât de mult timp, iar dacă Regina de Inimă Roșie avea să rupă vraja castelului și în cele din urmă să îi răpească fiica, întreg ținutul avea să fie în mare pericol.

– Cine sunteți? De unde o cunoașteți pe mama? întreabă Penelophe cu voce înceată astfel încât să nu atragă atenția gărzilor din capătul holului.

– Puțin important cine suntem! primi imediat răspunsul. Tot ce trebuie să știi este că mama ta nu va avea liniște până nu te va scoate din ghearele reginei. Pentru a te putea salva ai nevoie de asta. Nu o pierde!

Străinul îi aruncă printre gratii o sticluță ce conținea un lichid negru albăstrui. Penelophe nu putea să deslușească ce anume era acea fiolă, dar o ascunse bine în buzunarul secret al rochiei sale deteriorate. În acel moment își dădu seama cum arată după atâtea zile închisă între acei pereți: murdară, slabă și fără speranță.

– Când te va scoate din temniță și te va face servitoarea sa, strecoară-i acest lichid în băutură. Această sticluță conține sângele celui mai bătrân elf din pădure și îi va provoca Reginei de Inimă Roșie un somn adânc de câteva ore, iar tu vei avea prilejul să evadezi din castel. Noi te vom aștepta dincolo de poarta lui.

– De unde veți ști când să fiți acolo? Regina mi-a luat inima, nu plec fără a o recupera!

– Acestea sunt detalii de care ne vom face griji mai târziu! Nu îți vei putea recăpăta inima. Eleanor a fost nevoită să ceară ajutorul elfilor și numai dezvâluindu-și îngrozitorul secret elful Elrond a acceptat să te scape din acest castel blestemat. Nu o dezamăgi.

În noaptea aceea Penelophe nu a închis un ochi. Și-a pus o mie de întrebări, dar nu a putut găsi vreun răspuns la ele. Nu știa la ce secret se referea străinul și nici cum va reuși să fugă din castelul îngrozitor al Reginei de Inimă Roșie. Un lucru știa sigur: nu avea cum să își recapete inima, tot ce putea să facă era să aștepte ca regina să îi dea rolul de servitoare.

Zilele treceau iar speranțele Penelophei scădeau. Gardienii imenși îi aduceau un pahar cu apă și un terci necomestibil o dată la câteva zile, dar ea simțea că nu va mai supraviețui mult.

Nu își putea aminti decât niște brațe puternice care o trăgeau afară din încăperea mucegăită și o împingeau spre scările de la capătul holului. Lumina din castel îi făcu ochii să lăcrimeze dar nu a putut să se obișnuiască cu aceasta deoarece în holul cel mare răsună o voce care nu trăda niciun sentiment.

– De acum vei fi servitoarea mea! Te vei asigura că nu îmi lipsește nimic și îmi vei sta la dispoziție. Nu mă intersează numele tău, mă dezguști prin simplul fapt că prin vene îți curge sânge albastru, sânge de laș.

Penelophe împietri de frică, nu apucă să spună niciun cuvânt atunci când Regina de Inimă Roșie o prinse strâns de braț.

– Să nu îți treacă prin cap să fugi! Nici nu vei apuca să vezi poarta castelului pentru că gardienii mei te vor omorî.

În seara aceea, în mica odaie a servitorilor și pe scândura care îi ținea loc de pat, Penelophe realiză că nu va putea fugi niciodată din castelul blestemat al reginei de Inimă Roșie…

Penelophe privi în sus, la miile de constelații ce se zăreau printre gratiile geamului prăfuit, și se gândi la ziua care urma să îi schimbe complet viitorul, întreaga perspectivă asupra vieții ce nu avea să o mai trăiască vreodată. Se prefăcu adormită, așteptând cu pleoapele forțat închise ca ultimii gardieni să plece de lângă ușa camerei servitorilor, cât timp fiola din sticlă zgâriată îi stătea ascunsă în pumn. Mai târziu, după câteva clipe împovărate de așteptare, ultimul străjer părăsi ușa, ducându-se la culcare. Penelophe, cu adrenalina curgându-i prin sânge asemenea unei erupții de vulcan, se ridică de pe patul pricăjit și părăsi încet dormitorul răcoros, urcând scările spre bucătărie. Cu cât fata se gândi tot mai mult la inima ce odată a fost în interiorul său, iar acum îi stătea pe un piedestal ponosit, sticla fiolei cu sânge de elf începu să se încălzească din ce în ce mai puternic, până ce o arse la degete. Iar în acel moment Penelophe se opri.

Dinspre coridorul întunecat, se auziră niște pași grăbiți și apăsați. Penelophe tresări. Se ascunse chiar în dulăpiorul de sub chiuvetă. Pașii se auziră din ce în ce mai tare și mai clar. Penelophe deschise ușor ușița, să vadă cine venise. Dar ce să vezi! Era chiar Regina de Inimă Roșie! Aceasta se repezi spre dulapuri, și scoase un pocal strălucitor, gravat cu aur și nestemate. În continuare introduse în pocal un sirop gros și roșu, închegat, ca sângele. Se apropie de chiuvetă. Se spală grăbită pe mâini și ieși din bucătărie, pentru moment. Penelophe respiră ușurată. Pe masă pocalul reginei strălucea, ca o comoară prețioasă, care te aștepta, gata-gata să o furi. Deși nu aceasta era dorința fetei. Își plimbă repede mâna către sticluță și ieși în grabă din ascunzătoare.

Penelophe fu mândră că reușise să încheie misiunea primită, dar gândul îi fugea la inima ei, la sentimentele pe care le uitase de când intrase în acest joc murdar. Regina era sus, dormind și visând-o pe Penelophe ca fiind fiica sa, tot ce își putea dori ea, o fată frumoasă.

În zorii zilei, Regina fusese trezită de păsărelele care băteau la geam. Furioasă, se repezi la Penelophe și îi dăduse o sarcină importantă: să pregătească masa, dar nu orice masă, să prindă păsărelele acelea nevinovate și să le gătească chiar ea! Penelophe acceptă cu regret sarcina, dar trebuia mai întâi să o servească pe regină cu licoarea aceea. Ca să nu pară că are ceva important acea băutură, i-a pregătit-o la micul dejun, însoțită de masa copioasă – păsărelele nevinovate.

Părăsi încăperea, cu pași mărunți, lăsând-o pe Regină să ia masa. Spera în gândul ei că totul va merge bine.

La 15 minute după ce i-a servit masa, brusc, din holul palatului, se auzi o bubuitură. Fata alergă repede să vadă ce s-a auzit și dacă planul mamei sale a funcționat. O găsi pe Regină, întinsă pe gresia bucătăriei. Nu se gândi mult, fugi spre ușa mare și grea din lemn a paltului.

Totuși, un gând nu îi dădea pace… Și dacă încearcă să ia inima cu ea? După spusele vocii necunoscute, mai avea câteva ore până când regina se va trezi.

Nu știa exact în ce direcție să o ia. Dar se gândise bine la scurtele conversații cu Regina. Ea îi spusese, dimineață, că din momentul acesta, este servitoarea ei, și că servitorii nu au voie nicidecum în partea de Vest a palatului. Era clar. Inimile tuturor erau în Aripa de Vest. Își luă „inima” în dinți și o luă la stânga, pe scări.

Când ajunse în Aripa de Vest, toate camerele erau închise cu lacăte, având un aspect sumbru. Dar una îi atrăsese atenția lui Penelophe. Aceasta strălucea mai tare decât toate celelalte, fiind camera inimilor, însă doar prințesa vedea asta, dorindu-și cu ardoare să își salveze sufletul. Dar pe ea nu o lovise săgeata lui Cupidon… Și asta îi dădu și mai mult curaj. Voia mai mult decât orice să salveze inimile furate și să fie numită Eroina Iubirii. Nu pentru putere. Ci pentru că oricine merită un suflet-pereche.

Dar cum să deschidă ușa cea de trei ori mai mare decât ea? Deși nu avea prea mult timp la dispoziție, se învârti pe călcâie parcurgând cu privirea holul în care se afla, poate, poate va zări un obiect care să-i fie de folos. Dintr-o dată se zări într-o oglindă înaltă din podea până în tavan care era pusă chiar în partea opusă Camerei Inimilor. Înfățișarea sa era înspăimântătoare, dar radia de suflu pozitiv. Rochia îi era înnegrită și ruptă în mai multe locuri, tălpile goale îi sângerau, iar degetele cu unghii tocite îi atârnau drepte și slăbănoage pe lângă pulpe. Nu mai mâncase de multă vreme, dar ochii îi erau clari și buzele strânse. Privindu-se rapid de jos în sus, observă că părul îi era încă prins în coc și părea curat, chiar strălucitor. Duse mâna la cap și dădu de un bețișor tare de lemn. Erau două bețișoare cu care doica sa o învățase să își prindă părul și de care îi spusese să aibă multă grijă, căci erau magice și puteau mai mult de atât. La nevoie, să le îndrepte către obiectul care îi stătea în cale, iar acesta va face exact opusul acțiunii pe care o realiza atunci.

– Asta înseamnă că… atât murmură în timp de scoase bețișoarele și părul în căzu valuri peste umerii slăbănogi. Le îndreptă către ușă iar aceasta se deschise încet și fără zgomot.

O lumină roșiatică îi lovi cu putere pupilele făcând-o să clipească repede și des și o căldură umedă o învălui.

Chiar în mijlocul încăperii o aștepta inima sa pe care își dorea să o revadă de multă vreme. O luă și doar atingând-o de piept aceasta își reluă rolul inițial, dispărând din mână prințesei.

Cu inima recăpătată, prințesa se grăbi să găsească ieșirea și să plece, așteptându-se să îi găsească pe cei care îi spuse că o vor aștepta, dar nu a fost așa.

Prințesa Penelophe ajunse la locul întâlnirii, dar nu era nimeni. S-a așezat așteptând acolo câteva ore și odată cu trecerea timpului pierzându-se și speranța acesteia.

Cunoscând astfel pentru prima oară sentimentul de trădare și dezamăgire, prințesa alese să se întoarcă la palatul Reginei de Inimă Roșie, să îi povestească ce a făcut, acum, înțelegând de ce Regina fura inimile oamenilor și de asemenea înțelegând de ce nu mai credea in iubire, voind să o ajute, iar împreună să găsească bucuria și fericirea și poate chiar iubirea.

Ajungând la castel, aceasta a fost oprită de străjeri și dusă forțat la Regina de Inimă Roșie care o privi cu dispreț. Fata se lăsă la pământ și nu-și ridică fața. Regina rămase cu privirea ațintită asupra ei și îi grăi:

– Nu ți-am spus să nu te duci în Aripa de Vest, să nu părăsești castelul că altfel te vor omorî străjerii mei? Mi-ai ieșit din cuvânt și totuși te-ai întors în fața mea ca să-ți ceri iertare atunci când nu te oprea nimic.

– M-am întors, Regina mea. Mi-am dat seama ce greșeală am făcut.

– Dacă ți-ai recuperat inima și ai ales să rămâi înseamnă că îmi ești loială. Atunci când ceasul va bate ora douăsprezece, ora prânzului, vreau ca tu să vii în Camera de Ceremonii cu a patruzeci si șasea carte din bibliotecă și să o așezi pe masa de sticlă. Atunci și numai atunci vei fi ca fiica mea, sânge din sângele meu și vei fi protejata mea. Ridică-te, copilă!

Penelophe se aruncă la gâtul ei și îi mulțumi.

Gândul de a avea din nou o mamă îi făcea inima să bată cu putere, îi era dor de o îmbrățișare caldă și o vorbă bună. Ea era prințesă, nu trebuia să arate slăbiciune așa că nimeni nu știe câte nopți a petrecut plângând de dorul celei care i-a dat viață. Ar fi renunțat la tot, doar să poată fi cu mama ei. Dar viața e nedreaptă și lovește fără milă, nu ține cont că ești adult, copil, bolnav, sărac, ea te chinuie, îți dă așa numitele „lecții” și totuși, unii scăpau de aceste chinuri, unii își vindeau sufletul Diavolului doar pentru o viață ideală și iată, unii chiar au obținut-o, dar cu ce preț?

Poate regina era nebună, poate toți o urau, dar nu și ea, simțea că femeia a suferit un destin tragic, doar privind-o puteai simți durerea din jurul ei. Nu era rea, doar rănită, otrăvită de iubirea păcătoasă după care toți tindem să fugim, iubire care ne face inima să bată, dar tot ea o poate face cenușă. Să nu ai sentimente e un păcat, dar poate așa te salvezi de suferință. Și întrebarea e, oare poți fi numit egoist dacă odată în viață te gândești la ce te-ar face pe tine fericit? Te numești egoist dacă odată în viață te pui pe primul loc?

Ajungând în bibliotecă, Penelophe începu să caute raftul pe care se afla a patruzeci și șasea carte. După câteva minute care i se păreau a fi o veșnicie, găsi raftul corespunzător. Însă acesta se afla mult deasupra înălțimii sale, fapt pentru care ar fi avut nevoie de ajutor. Căutând în jurul ei o scară, o masă, orice ar fi putut-o ajuta să ajungă la raft, nu a găsit nimic. Astfel, deznădăjduită, și-a dat seama că dorința ei de a avea o mamă s-a ruinat, și a început să plângă cu lacrimi amare.

Dar, parcă fiindu-i auzit plânsetul, aproape de nicăieri a apărut în fața ei un spectru ce avea înfățișarea uni băiat nu mai mare decât ea.

– Ți-am simțit tristețea și am venit în ajutorul tău. Spune-mi, ce pot face pentru ca lacrimile să nu îți mai umezească chipul?

Surprină, Penelophe nu știu pe moment cum să reacționeze, dar, gândindu-se că băiatul este sincer, îi spuse că trebuie să ia cea de-a patruzeci și șasea carte, indicându-i raftul.

– Oh, am înțeles… O să te ajut să intri în posesia cărții, însă ești sigură că vrei să îi fii loială Reginei?

– De ce nu aș face-o, doar mi-a promis că va fi mama mea și că nimic rău nu mi se poate întâmpla! În plus, am avut o șansă de a evada, dar cum am fost trădată, mi-am spus că singura cale de a rămâne în viață este să fiu luată sub aripa protectoare a Reginei.

– Și ești totuși cu adevărat convinsă de adevărul spuselor Reginei? Acum, că ți-ai recăpătat inima, cred că ar fi bine să te gândești de două ori la acest aspect. Sufletul este singurul care nu te va minți nicicând.

– Nu este nevoie să mă gândesc de două ori, am decis deja ce voi face de acum, spuse Penelophe cu voce scăzută și cu inima grea, semn că nu era cu adevărat convinsă că nimic rău nu i se va mai întâmpla. Așa că, dacă mai dorești să mă ajuți, ți-aș fi cu adevărat recunoscătoare.

– Desigur, așa am spus că voi face, spuse băiatul.

Acesta zbură încet până la raftul de deasupra Penelophei, luă cu grijă cartea și i-o înmână fetei.

Cu un mic zâmbet, aceasta îi mulțumi și se pregăti să plece spre Camera de Ceremonii. Însă se întoarse și îi adresă o ultimă întrebare băiatului, curiozitatea învingând.

– Care este numele tău? Și, dacă nu sunt insistentă, cum de ai putut să îmi simți tristețea deși nu pare că ești cu adevărat uman?

– Mă numesc Ilian și am devenit sufletul acestei biblioteci în momentul în care Regina de Inimă Roșie mi-a luat inima. M-a pus să aleg între a fi servitor sau paznicul bibliotecii. Și, cum singurul lucru pe care nu mi l-a putut lua a fost dragostea pentru lectură, întrucât aceasta se afla și în mintea mea, nu doar în inimă, am ales acest drum. Însă această alegere a venit alături de un etern sentiment de tristețe, asta până când voi putea să îmi recuperez inima.

– Oh… îmi pare foarte rău… nu știu ce altceva aș mai putea spune… Doar că o să încerc să mă dedic scopului Reginei pentru ca niciunul dintre noi să nu mai aibă parte de suferința de a-și pierde inima, spuse Penelophe cu lacrimi în ochi.

– Mulțumesc… Da, cred că aceasta este unica șansă pentru ca totul să redevină așa cum era înainte, chiar dacă va fi cu prețul vieții monarhului care i-a frânt inima Reginei…

– Când am împlinit cincisprezece ani, mama mi-a trimis o scrisoare povestindu-mi despre Regină. Nu credeam că mi se va întâmpla, înainte să o întâlnesc credeam că sunt prinsă într-un coșmar… Dar, până la urmă, nici Regina nu s-a așteptat vreodată să i se fure inima. Acum o înțeleg, ce viață trebuie să ducă!

Ilian s-a apropiat de ea și și-a pus mâna fantomatică pe umărul ei.

– Gândește-te bine, acum că ai o inimă nu crezi că Regina va fi geloasă pe tine, nu crezi că va încerca să ți-o fure iarăși?

– Nu înțeleg ce spui, ți-am zis deja…

– Eu mi-am ales locul cu mintea, ai putea și tu să o faci! Și tu ai deja o mamă…

– O mamă care nu m-a căutat, pe care nu a interesat-o să vină după mine! A trimis acele ființe, chiar și ele m-au uitat! Regina mă va proteja și mă va crește!

– Regina e malefică, nu poate să fure inimile tuturor fiindcă deranjează echilibrul lumii! Puterea corupe și te va corupe și pe tine! Nu îți pasă deloc de toți acei oameni ale căror familii regale au ajuns să slujească exact ca mine și ca tine?

Mâinile Penelophei tremurau, capul îi zvâcnea și abia putea să țină în mâini cartea grea și prăfuită. A clătinat din cap iarăși și iarăși și a strâns din dinți, fulgerând cu privirea spiritul care nu o lăsa în pace.

– Repet, am decis ce vreau să fac! Dacă îmi mai spui încă un cuvânt despre asta, îi voi povesti reginei despre conversația noastră!

Penelophe a fugit imediat și a urcat scările în grabă, știind că mai erau doar câteva minute până la ora prânzului. Ilian poate avea dreptate, dar nu el era cel care îi trăia viața, nu știa totul!

Când a ajuns în fața ușilor Sălii de Ceremonii, Penelophe nici nu și-a tras răsuflarea, a intrat gâfâind și a vâzut-o pe Regină așteptând-o, apoi a așezat cartea pe masa de sticlă.

– Cum ai făcut rost de…?

Regina nici nu și-a terminat vorba. Imediat cartea s-a deschis, iar Penelophe s-a dat cu câțiva pași în spate. Paginile cărții fluturau singure și, când s-au oprit, o lumină magică s-a ridicat până la tavan.

Din acea lumină magică a ieșit o sticlă în care se afla o hârtie misterioasă.

– Ce este această hârtie? a întrebat-o Penelophe pe Regină.

– Ei bine, această hârtie cum îi spui tu este un document magic pe care tu îl vei semna pentru a deveni fiica mea, sânge din sângele meu și vei fi protejata mea. Dacă cumva nu o să te ți de promisiune ți se va lua inima din nou si ai să rămâi fără răsuflare, ai înțeles? o întreabă pe un ton serios Regina pe Penelophe.

– Da, Regina mea, am înțeles și sunt dispusă să fac această promisiune. Spuse Penelophe pe un ton ușor speriat.

– Bine atunci. Regina nu stătu pe loc, scoase documentul din sticlă, îl întinse pe masă și îi înmână lui Penelophe un stilou cu o peniță foarte subțire. Penelophe cu mâna puțin tremurând semnă documentul. În acel moment Regina spuse:

– Mă bucur enorm de mult de alegerea făcută, fiica mea dragă!

În acel moment lui Penelophe îi cursese o lacrimă de bucurie și o îmbrățișă pe Regină. Penelophe era în noua ei cameră care era de o mie de ori mai frumoasă și mai curată decât cealaltă. Penelophe știa că urma ora cinei așa că începu să se aranjeze, își luă o rochie mov din catifea nici foarte elegantă nici foarte sport, numai perfectă pentru o cină în familie împreună cu noua ei mamă. Ceasul arăta deja ora 19:30, lucru care i se păru foarte ciudat lui Penelophe, deoarece când era servitoarea Reginei cina avea loc în ficare seară la ora 19:00. Decise să stea până la ora 20:00 și să se ducă să vadă ce se întâmplă, „poate s-a schimbat ora cinei și eu nu știu? Sau poate Reginei îi era rău?”. În capul lui Penelophe se învârteau tot felul de întrebări. Fugise până la sala de cină, dar se opri în spatele ușii fără a fi vazută. Acolo era Regina împreună cu acel necunoscut care venise la ea pe când era în pivniță și îi dăduse acel lichid albastru pe care să îl pună Reginei în băutură. Penelophe rămânsese încremenită, nu știa ce să creadă, oare Ilian avea dreptate? Această întrebare tot i se învârtea în cap lui Penelophe. Deodată Regina începu să vorbească:

– Deci așa rămâne, da? Eu mă voi duce mâine pe la prânz în grădină, în timp ce ea va fi în camera ei, tu vei intra pe geam și îi vei spune disperat că mama ei e pe moarte și că ultima dorință a ei este să o mai vadă încă odată.

– Dar mama ei deja a murit de doi ani de zile, nu?

– Da, dar ea în momentul în care va ieși din castel fără permisiunea mea va claca instantaneu, ai înțeles?

– Da, Regina mea, am înțeles, așa voi face.

Penelophe fugise înapoi în camera ei și așteptase să o cheme așa zisa „mamă”. Până să vină Regina la ea, să o cheme la masă, ea se gândi la un plan MINUNE. După cină Penelophe citise toată noaptea în bibliotecă cum ar putea să scape de acest blestem. Și dintr-o dată Ilian apăru lângă Penelophe și îi spuse:

– Dacă mă lași te pot ajuta să ieși din această situație, vrei?

– Da, mulțumesc. Într-o astfel de situație am nevoie de tot ajutorul disponibil.

Împreună cu Ilian, Phenelophe a ticluit un plan ingenios, care avea ca scop eliberarea tuturor inimilor din castel. Planul nu era foarte bine pus la punct, implica o evadare, multă acțiune, o cutie cu suc de roșii și o bucată de ciocolată. Au decis că în seara aceea, când era Festivalul Primăverii, era ocazia perfectă de a pune în aplicare planul.

 

VA URMA …

 

Poveste scrisă de:

• calatorii_in_lumi_indepartate
• stardust.reads_
• raisa.reader
• tris_anghel
• quotes_books
• taz.reviews.books
• read_with_mary01
• denisa.reads
• cllaureads
• gavrilut_maia
• elena.citeste1
• sunny_bookwormer
• ieca_botanical_needle
• bia_grigor
• sufletul_cartilor27
• thedreamer09dream
• eternal.life.of.books
• bia_book28
• brienlandia.taramul.cartilor
• searapedeal
• bibliofila_beatrice

Provocare realizată pe contul meu de Instagram: cartoteka.ro