Recenzie: „Trenul spre Samarkand” de Guzel Iahina

Recenzie: „Trenul spre Samarkand” de Guzel Iahina

Trenul spre Samarkand urmează o rută către destinația speranță. Guzel Iahina ne propune o lectură despre un drum fragmentat, plin de opriri în stațiile inimii oamenilor. Pasagerii sunt copiii care nu au șanse la o viață normală, trenul este salvarea lor, iar popasurile reprezintă sufletul oamenilor. Așa am simțit că se prezintă situația după finalizarea lecturii, în timp ce autoarea numește acest tren ca fiind o Arcă a lui Noe. Dacă ați auzit de povestea biblică la care face referire, atunci știți că acest lucru este unica șansă la viață pentru cei 500 de copii.

„Trenul spre Samarkand” de Guzel Iahina

Un tablou dezolant

Acțiunea este plasată în anul 1923, atunci când teritoriul Uniunii Sovietice este bântuit de urmările Războiului Civil. Decorul este dezolant, oamenii mor de foame sau de frig în timp ce privirile acestora caută disperate ajutor. Cei mai mulți înțeleg că cer imposibilul și se împacă cu ideea morții, dar copiii nu pricep atât de multe. Cu toate că sunt conștienți de toată mizeria care îi înconjoară, unii dintre ei încă așteaptă ca mamele adormite de prea mult timp să se ridice. Mulți se vor așeza lângă trupurile lor reci, mulți vor cutreiera în căutarea vieții, iar alții vor bântui orfelinatele care îi adăpostesc neputincioase.

 

Peste tot, tablouri dureros de asemănătoare: case pustii, oameni adunați într-una singură. Slăbiciunea sau umflarea urâtă a trupurilor, supunerea și apatia din priviri. În ceaunele care se răceau – pietre, pământ și iarbă putrezită. Câmpuri fără semănături. Grajduri fără animale. Hambare fără alimente. Dispensare în care nu se trata nimeni. Școli în care nu învăța nimeni…

 

În unul dintre aceste momente, Deev, comandantul forțelor civile, primește sarcina de transporta sute de copii către Samarkand. Este prima lui misiune în care trenurile vor conține și altceva în afară de alimente. Nu știe în ce se bagă și nu are habar că nimeni din conducere nu are speranța ca la destinație să fie predat numărul întreg al celor îmbarcați. E tânăr și nu știe, dar va afla. Deev este personajul cel mai bine conturat, pe umerii lui cade toată responsabilitatea și ia totul atât de personal încât nu realizează că nu doar viețile copiilor sunt pe cale să se schimbe, ci și a lui.

Samarkand – luminița de la capătul tunelului

Avem de-a face cu o lectură în care viața, moartea, disperarea, dorința și speranța își fac apariția în cele mai neașteptate momente. Cartea aceasta îți face inima să bată de teamă pentru următoarea pagină. Odată cu înaintarea în poveste te vezi clar pe unul din locurile vagoanelor și începi să te atașezi de toți pasagerii. Ești acolo unde Deev înfruntă moartea pentru un sac de mâncare, te miști pe lângă cei care zac din cauza bolii și tragi cu ochiul la combustibilul care este constant în pericol de epuziare.

 

Da, să-i ducă pe copii la căldură și la soare. Da, să-i hrănească , să-i vindece și să-i ocortească. Să se facă luntre și punte și să-i salveze – dar să accepte că ultimul cuvânt îl va avea trecutul. Și că în orice clipă acest trecut poate să-i ia orice copil.

 

Trenul spre Smarkand este o poveste despre toate aceste lucrurile pe care vi le-am prezentat și multe altele. O călătorie printr-o perioadă grea a unor oameni care nu și-au dorit decât să aibă cu ce merge mai departe. Autoarea și-a luat inspirația din documente și povestiri ale celor care au supraviețuit perioadei. A cercetat și a pus pe foaie o imagine a ceea ce s-a întâmplat cândva. Nu a fost acolo, dar bunicul ei da și astfel a reușit să scrie o uimitoare poveste. Vă recomand cu mare drag cartea și sper să ne auzim pe parcurs cu impresii.

Trenul spre Samarkand se găsește aici sau aici.

  • Titlu: Trenul spre Samarkand
  • Autor: Guzel Iahina
  • Editura: Humanitas
  • An apariție: 2021
  • Număr de pagini: 480

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

Impartaseste:

Adauga comentariul