Cerul roșu al amiezii este cartea cu care am continuat Trilogia Moscova a lui Simon Sebag Montefiore. Romanul nu are prea mare legătură cu primul volum din serie, Sașenka, așa că puteți citi recenzia fără probleme. Elementul comun între cele două cărți este reprezentat de prezența anumitor personaje mai mult sau mai puțin importante din prima carte. Ca o comparație între cele două, această carte mi s-a părut mult mai slabă. Acest lucru cred că are legătură cu schimbarea de peisaj și perspectivă. Ideea de bază mi-a plăcut și am apreciat efortul autorului de a scoate un fel de jurnal de război, de a ne arăta „la cald” impresiile soldatului chinuit pe frontul rusesc. Cu toate acestea, ceva a fost prea mult sau prea puțin, a existat un dezechilibru.

„Numele meu este Nimic, prenumele meu este Nimeni”

Cartea se împarte în două perspective: cea de pe front și cea din clădirile centrale ale conducerii. Fiecare poveste are frământările ei, dramele și sentimentele de iubire apărute în cele mai curioase condiții. Astfel de lucruri apar inevitabil, indiferent de partea în care se află personajele, astfel că romanul poate sublinia ușor asemănarea dintre sufletul pângărit si cel care decide soarta celui dintâi. Această nuanță este explicația mea pentru apariția fiicei lui Stalin în roman. Mai mult decât motivul pe care l-am exprimat mai sus, nu găsesc nicio altă explicație pentru paginile dedicate ei. Și chiar cu acest motiv, tot mi se pare total nepotrivită această poveste de dimensiuni medii din carte.

Dacă ți-e teamă, n-o face, spusese Jurko în timp ce se îndepărtau. Dacă o faci, nu-ți fie teamă.

 

Povestea urmărește în principal câteva zile din viața deținutului politic trimis pe front, la moarte sigură. Ne sunt prezentate  modul de luptă și tehnicile de supraviețuire în confruntările cu dușmanul. Dușman care se poate afla atât în tabăra adversă, cât și în cea din care făceau parte. Fiecare încerca să își salveze pielea prin orice metodă, așa că trădările erau la ordinea zilei. Nu puteau avea încredere în nimeni, nici măcar în ei, căci și ei erau nimeni.

Războiul – lupta tuturor și a numănui

O altă perspectivă este cea din zona lui Stalin aflat la Kremlin. Avem de-a face cu un om dur, impulsiv, așa cum ni l-am imaginat cu toții din ceea ce știm sau am aflat despre el. Pe lângă faptul că ni se prezintă un conducător care știe în orice moment ce vrea, aflăm și despre bucățica din el care tinde spre omul de rând. Se observă din când în când o urmă de oboseală, un tremur în voce sau o scurtă dezorintare. Însă în cea mai mare parte este omul care trimite spre moarte orice suflet. Cei care sunt ghinioniști să meargă pe acel drum al condamnării, luptă cu toate forțele să rămână în viață încă puțin, își rezervă drepturile la speranță în doze mici.

Cerul roșu al amiezii este un roman care nu mi-a trezit niciun sentiment. A fost liniar, nu a avut acțiune, dar nici elemente care să îmi explice acest ritm. Pentru a doua oară în scrierea lui Montefiore am găsit elementul iubirii care este adăugat pe fugă și exagerat mult prea mult. Sunt sceptică de obicei, nu cred în iubire adevărată apărută între 7 și 14 zile. Poate că este o greșeală și într-un anumit univers al personajelor asta chiar se întâmplă. Știți că mereu spun că părerile cititorilor sunt diferite, nu putem să rezonăm toți cu aceleași cărți. Așa că celor care le-a plăcut această carte le cer scuze și îi rog să nu mă judece prea tare. Eu vă recomand să încercați și acest volum pentru a descoperi singuri dacă există sau nu vreo problemă cu povestea autorului.

Cerul roșu al amiezii poate fi găsit aici, aici sau aici.

• Titlu: Cerul roșu al amiezii
• Autor: Simon Sebag Montefiore
• An apariție: 2018
• Editura: Trei
• Număr de pagini: 424