---

Ipoteza iubirii este o lectură care merge mână în mână cu primăvara, căci ambele transmit culoare și sentimente. Ali Hazelwood scrie o poveste care te duce cu gândul la filmele americane romantice. Ținând cont de acest aspect, există și o doză de comedie regăsită în diverse situații pe parcursul cărții. Se pare că a avut un mare succes pe unele rețele de socializare, mai ales în rândul adolescenților. Din păcate, am văzut-o citită de multe fetițe de 12-13 ani. Nu ar fi o problemă povestea per total, doar că există niște detalii foarte explicite și întinse pe câteva pagini care nu ar trebui să ajungă în atenția copilelor. Din punctul meu de vedere, ar trebui menționat măcar un 16+ chiar dacă amănuntele sunt de 18+.

O lectură cu multe găuri

Pe mine nu a reușit să mă cucerească sau să mă facă să mă atașez de personaje. Știam că voi citi o carte ușurică, dar nu mă gândeam că va avea atâtea lipsuri. Povestea pleacă de la personajul feminin principal care sărută primul bărbat care îi iese în cale pentru a-și păcăli prietena. De aici pornește relația „falsă” pe care cei doi vor ajunge să o aibă în încercarea de a-i minți pe cei din jur, dar și pe ei. Nu cred că se consideră spoiler dacă vă spun că este destul de previzibilă continuarea.

M-a deranjat că din lipsă de idei s-au repetat destul de mult situațiile. Chiar și pe o singură pagină scria același lucru în trei feluri diferite sau chiar în același mod, ceea ce era obositor. O femeie de 26+ ani care se află la doctorat în științe se comportă totuși mult prea pueril. Nu cred că e valabilă discrepanța aceasta între a încerca să rezolve o problemă canceroasă și acțiunile sale în relația cu prietenii.

 

Olive descoperă că singurul lucru mai complicat decât o ipoteză despre iubire este să-și pună propria inimă sub microscop.

 

Părerea este pur subiectivă, iar asta nu ar trebui să vă împiedice să vă faceți o opinie proprie despre carte. Dar pentru cei care rezonează cu gusturile mele de obicei, poate fi de ajutor avertismentul, cred eu. Nu o recomand persoanelor sub 16 ani, dar o recomand celor care caută povești de dragoste jucăușe sau o carte care poate fi citită rapid.

Ipoteza iubirii este disponibilă Litera, Libris sau Cărturești.

• Titlu: Ipoteza iubirii
• Autor: Ali Hazelwood
• Editura: Litera
• An apariție: 2022
• Număr de pagini: 336

Zuzu și Zuzi sunt sunt două cărți care fac parte din simpatica serie scrisă de Anida Lasto. Am ales să vorbesc despre ele în același loc fiindcă evoluția personajelor, situației, dar și a autoarei este foarte vizibilă. Dacă în Zuzu paginile sunt în principal pline de conversațiile din online ale celor doi, în cartea a doua treaba se schimbă. Se pune mult mai mult accentul pe poveste în sine și pe trăirile personajelor.

Sunt mulți cei care au trecut prin perioada de început a canalelor de socializare. Eu am prins altă aplicație față de cea menționată în cărți, dar am înțeles sentimentul. Cele două personaje se cunosc în medul online în perioada liceului, iar legătura creată este una strânsă. Parcurg ani buni printre mesaje și apeluri video și, cu toate acestea, nu au avut ocazia de a se vedea atât de repede pe cât și-ar fi dorit. Eu am avut impresia că se mințeau totuși cumva. Aveau ceva special, se știau mereu acolo, dar fără să fie. Aveau vieți unite și totuși separate. Poate chiar acesta a fost motivul sau așa îmi explic eu.

Oscilăm între extreme, simțind totul la superlativ, tocmai din pricina propriei noastre orbiri. Ne scoatem singuri ochii, învinuindu-ne pentru emoții, apoi ne ascundem cicatricile cu măști, acoperind fiecare oglindă întâlnită în cale. Ne îmbrățișăm singuri pe întuneric, ghemuindu-ne în decădere. Tânjim după o alinare pe care, în chip iluzoriu, ne-o oferim nouă înșine în absența celuilalt. Și ne mințim încă o dată.

 

În prima parte rândurile albe sunt umplute de mesaje fără substanță, copilăroase sau prea siropoase în exprimare pentru gusturile mele. Dacă mă gândesc însă la vârsta adolescenței, chiar așa erau majoritatea conversațiilor – banale. Tocmai de aceea vă recomand să citiți ambele volume în aceeași perioadă, ca să observați cum în partea a doua se observă o maturizare în gândirea și exprimarea personajelor. Acolo descoperi mult mai multe sentimente dezvoltate și acțiune. Este cumva o împlinire a ceea ce începuse în volumul anterior. Nu vă spun însă dacă rezultatul este unul la care ați spera sau nu, vă las să aflați singuri.

Zuzu și Zuzi sunt două lecturi ușoare, bune de citit atunci când ai nevoie să te relaxezi. Nu sunt genul de lectură care să îmi fi adus ceva sau din care să rămân cu povești valoaroase, dar sunt lecturi simpatice. Se citesc ușor, îți dau ocazia să îți reamintești momente haioase din propria tinerețe și îți oferă un pic de joacă. În cazul în care ați parcurs cărțile, vă aștept cu interes părerile.

Zuzu se găsește aici și aici.

Zuzi se găsește aici.

• Titlu: Zuzu/Zuzi
• Autor: Anida Lasto
• Editura: Bookzone
• An apariție: 2018/2021
• Număr de pagini: 80/87

Dialoguri cu sufletul este prima mea lectură de la autoarea Anida Lasto și vă spun din start că nu va fi nici ultima. Urmează Zuzu și Zuzi, titluri care îmi dau o stare de bine și de la care mă aștept să descopăr ceva drăguț. Am ales-o însă pe aceasta pentru început fiindcă am simțit o oarecare tensiune emanată de titlu. Dialoguri cu sufletul se citește în singurătate și cu atenție sporită fiindcă e ușor să te pierzi printre rânduri și amintiri.

A fost o lectură scurtă, dar intensă. În aceste pagini nu trebuie să cauți acțiunea, ci pur și simplu să te lași condus de setimentele care erup din confesiunea Ellei. Un personaj care trece prin acea dramă de care au avut mulți parte la un moment dat sau pe care o vor avea, în funcție de vârstă și noroc. Ella suferă din dragoste, de refuz și abandon. Acesta este punctul în care toate trăirile din carte sunt la cote maxime.

 

Să faci pace cu trecutul este cel mai greu contract pe care trebuie să-l semnăm. Căci amintirea e cel ma aprig dușman. În trecut am lăsat o parte din noi. În același timp prezent, ducem un război și încercăm să facem pace cu un EU din trecut. Doar că timpul nu există. Iar în iubire, plecarea ta „demult” mi se pare tot „acum”.

 

Uneori am simțit că sunt un intrus în acea intimitate, că nu am dreptul să iau parte la tot chinul ei, însă pe parcurs au venit momentele în care mi se adresa mie, ca cititor, și am știut că este în regulă. Ella vrea să vadă cineva frământările ei interioare, să o înțeleagă și să o ajute. Nimeni nu poate face asta și tocmai de aceea cartea prezintă pierderea sufletului, lupta cu acesta și dorința de împăcare. O împăcare sau o regăsire, dacă doriți.

Dialoguri cu sufletul este o carte care se citește ușor și care îți zgândăre amintirile. Este o lectură pe care o poți avea într-o oră în care simți nevoia de o poveste care vorbește despre suflete. Uneori pare că este o poezie, căci are un ritm care te duce cu gândul la asta. O scrisoare către un EL și către o EA. Dacă vă plac astfel de lecturi, v-o recomand, iar dacă ați citit deja cartea vă aștept cu interes părerile.

Dialoguri cu sufletul se găsește aici, aici sau aici.

• Titlu: Dialoguri cu sufletul
• Autor: Anida Lasto
• Editura: Bookzone
• An apariție: 2018
• Număr de pagini:128

1877: Portretul unei iubiri desăvârșite este noul titlu al lui Marius Albert Neguț care împletește o poveste de dragoste cu clipe crunte din timpul războiului dintr-o perioadă demult apusă. Acțiunea începe în 1876, un an al contrastelor. Pe de o parte avem domnițe care încearcă să țină pasul cu moda pariziană, pe de altă parte vedem o tensiune în rândul celor care se pregătesc fizic și sufletește de un război iminent. În aceste vremuri puse sub semnul întrebării are loc întâlnirea dintre domnița Ileana și tânărul Mihai Anastasescu.

Portretul unei iubiri pe timp de război

Evenimentele decurg într-o atmosferă elegantă, macabră și imprevizibilă, în funcție de momentele cheie ale acțiunii. Dacă m-ați întreba care a fost preferatul meu, n-aș ști să vă răspund. Ultimele pagini mi-au demonstrat că nu a fost niciodată vorba de o departajare clară a evenimentelor, ci de un singur subiect cu diverse ramnificații. Dacă tot am vorbit de final, vă spun de pe acum că a fost unul dintre cele mai bune pe care le-am citit în ultimul an.

Cartea nu are o acțiune complicată, inițial pare simplă, dar curată. Povestea curge de la sine, la început în ritm lejer, atunci când asistăm la întâlnirea parcă ieșită din povești a celor două personaje. Pe parcurs însă, viața de cuplu proaspăt căsătorit rămâne în umbra tranșeelor. 1877 este anul în care românii luptă și culoarea proaspătă a naturii este înlocuită cu negura venită de pe front. Mâinile doamnelor nu mai cunosc parfumul produselor fine, ci sângele taților, fiilor și soților scoși de pe câmpul de luptă în cel mai dezastruos mod. Femei și bărbați luptă pe două fronturi diferte, dar pentru același scop. Toți pentru unul, unul pentru toți și toți pentru țară, pentru ei.

 

Răbdarea ei părea că dă roade. Întors de la război cu spectrul acestuia adânc impregnat în întreaga ființă, emana atât de multă teamă, încât ea abia recunoștea în umbra tăcută, tristă, bărbatul de care se îndrăgostise, până mai ieri atât de dornic de viață. Cu toate acestea, chiar și așa, timorate, sufletele lor reușeau încă să se atingă și să se dezmierde unul pe celălalt, contopindu-se în nimbul iubirii.

 

O poveste dureroasă

În acest peisaj se scurge și viața personajelor principale. Aici intervine tensiunea și incertitudinea. Teama pe care o emană evenimentele ajunge și la tine. Pe de o parte îl urmărești îndeaproape pe Mihai care luptă cot la cot cu Principele Carol, pe de altă parte ești curios cât va mai rezista Ileana să fie în preajma Doamei Elisabeta în condițiile respective. Problemele se adâncesc și ritmul lecturii începe să o ia la galop. Nu am simțit când am terminat cartea, nu am știut când am început-o și când am terminat-o. Marius Albert Neguț nu a dezamăgit nici de această dată și ne-a oferit o poveste tristă în care urmele războiului își spun cuvântul la nivel de individ.

Vă recomand cu drag 1877: Portretul unei iubiri desăvârșite. O lectură ușoară, frumoasă, cu o construcție care uimește. Vă aștept cu interes părerile despre carte în cazul în care vă hotărâți să o citiți. De la același autor am scris și despre Îngeri rătăciți și Din altă viață, Jurnal de copil.

1877: Portretul unei iubiri desăvârșite se găsește aici sau aici.

• Titlu: 1877: Portretul unei iubiri desăvârșite
• Autor: Marius Albert Neguț
• Editura: Univers
• An apariție: 2021
• Număr de pagini: 224

Sala de bal dezvoltă o frumoasă și complicată poveste de dragoste între două persoane care nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată. Autoarea cărții, Anna Hope, mi-a făcut o impresie bună fiindcă a știut cum să creeze o poveste matură și inteligentă. Avem un pic de dragoste, un pic de dramă și un strop de aventură. Tocmai din acest motiv cartea prezintă o eleganță și o brutalitate care, contrar așteptărilor, merg mână în mână. Mi se pare și normal ca lucrurile să fie astfel, doar acțiunea are loc la azilul Sharston.

Un strop de nebunie se află în noi toți

Cladirea impunătoare se află în Yorkshire, loc în care poate ajunge orice persoană care a ieșit din cuvântul unui patron, care a suferit o pierdere grea sau care și-a dorit să își ia viața. Un fel de spital de nebuni foarte util pe de o parte, dar, pe de altă parte,  un blestem pentru cei care au ajuns acolo pe nedrept. Una din acele persoane este Ella Fay care poate fi acuzată doar de dorința de a privi natura de dincolo de ziduri. John Mulligan este după acele ziduri săpând groapă după groapă, zi după zi, cu speranța momentului în care va trece dincolo de gard.

Sala de bal este locul în care cei doi vor forma o legătură, dar este și locul în care privim viețile prăpădite ale celorlalte persoane din azil. Mi s-a părut că nimeni nu era în întregime normal la cap în acel loc sau în afara acestuia. Am văzut nebunia din ochii doctorului care pretindea că va fi salvarea pacienților și mi-a fost milă de el. M-am așteptat să descopăr speranță, dar am văzut doar putreziciune pe tot parcursul cărții, chiar și acolo unde ar părea că sentimentele mai bune ies la suprafață. Nu m-am lăsat păcălită.

 

Adesea nebunia e cea mai sănătoasă judecată.

 

O atmosferă apăsătoare

Mi-a plăcut evoluția personajelor și legăturile pe care le-au dezvoltat de-a lungul timpului. Teoretic cea mai tragică parte ar fi trebuit să fie relația celor doi îndrăgostiți, însă eu am văzut-o ca fiind cea care ne vorbește despre doctor. Ar fi trebuit să îmi provoace repulsie acțiunile lui, însă nu am putut simți altceva în afară de milă. Milă pentru cât de jos poate să fie și cât de sus pare să se creadă. Datorită și din cauza lui viețile personajelor principale vor lua o direcție neașteptată.

Motivul pentru care nu m-a făcut să îi acord punctajul maxim a fost finalul care mi s-a părut foarte prost ales. Știu că nu poți mulțumi toți cititorii, însă pentru mine a stricat tot ce construise mai frumos la poveste. Parcă nu a vrut să supere, a vrut să împace și capra și varza, cum s-ar spune. Din păcate pe mine m-a supărat, așa că am ales să recomand acest titlu pentru ceea ce este cartea până în acel punct. Are o astmosferă plăcută, chiar dacă apăsătoare și poate fi o lectură plăcută de seară. Vă aștept cu interes părerile și vă urez lecturi plăcute!

Sala de bal se găsește aici sau aici.

• Titlu: Sala de bal
• Autor: Anna Hope
• Editura: Humanitas
• An apariție: 2018
• Număr de pagini: 304

Te-am iubit deja în visul meu face parte din acea categorie de cărți despre care nu vă vorbesc prea des. În ultimii ani m-am îndepărtat de romanele de dragoste, probabil fiindcă am citit prea multe în liceu. Însă luna aceasta mi s-a făcut dor de povești drăguțe, care să îmi dea o stare de bine. Holly Miller a gândit o poveste atipică, foarte bună pentru o ecranizare. Nu este genul care să ascundă prea bine desfășurarea acțiunii, după cum se observă în titlu sau prezentare, însă vă asigur că tot va uimi. A dezvoltat frumos acțiunea, a oferit momente de suspans, tristețe și zâmbete.

Joel este personajul masculin care ar fi putut să fie perfect, dar, cum suntem totuși ancorați în lumea reală, nu este. Problema care i-a marcat viitorul este cea care dă tonul poveștii. Joel are vise, și nu unele obișnuite, ci vise care îi spun și arată viitorul persoanelor iubite. Lucru care poate părea deosebit pentru unii, dar pentru el este un blestem. Îl macină și afectează mental, ceea ce duce automat la un stil de viață dezordonat și toxic. În stadiul acesta l-a văzut Callie și, fără să știe ce anume este atât de misterios la acel bărbat, s-a avântat spre el.

El a văzut cum se termină totul

Desfășurarea acțiunii nu este complicată, urmează tiparul poveștilor de dragoste cu suișurile si coborâșurile fiecăreia. Bănuiești în ce direcție merg lucrurile, te bucuri de sentimentele acelea noi de la începutul unei relații și aștepți legătura care se formează prin împlinirea iubirii. Cu toate acestea, datorită elementului surpriză legat de Joel, apare și suspansul. Nu primești prea multe indicii pentru finalizarea situației. Joel a văzut cum se termină totul și asta îl distruge.

 

Aproape toată viața mea am avut vise profetice. Genul de viziuni lucide, vii, care mă sperie în somn. Îmi arată ce se va întâmpla peste câteva zile, săptămâni sau chiar ani. Iar subiecții sunt mereu oameni pe care îi cunosc. Visele apar cam o dată pe săptămână, iar raportul între bine, rău și neutru este destul de egal.

 

Însă premonițiile urâte sunt cele de care mă tem cel mai mult: accidentele și bolile, durerea și necazurile. Din cauza lor sunt mereu agitat, mereu în alertă maximă. Întrebandu-mă când va trebui să deviez iar cursul sorții, să dau fuga să intervin în planurile altcuiva. Sau, mai rău de atât, să salvez o viață.

 

Te-am iubit deja în visul meu este o lectură despre care nu vă pot spune prea multe fiindcă aș strica plăcerea lecturii. Pot să vă spun doar că este relaxantă și că merită citită între lecturi mai grele. Iar dacă sunteți fani ai acestui gen sunt sigură că o să vă prindă. Sper să mai abordez astfel de subiecte măcar o dată la câteva luni deoarece mi-a creat o stare de bine. Voi ați citit cartea, cum vi s-a părut?

Te-am iubit deja în visul meu se găsește aici sau aici.

• Titlu: Te-am iubit deja în visul meu
• Autor: Holly Miller
• An apariție: 2020
• Editura: Nemira
• Număr de pagini: 448

Dragostea nu moare este romanul care așteaptă să fie citit încă din liceu. În acea perioadă am început să îi îndrăgesc scrierile lui Mircea Eliade și citeam cam tot ce prindeam de la el. Așa am ajuns să citesc și Maitreyi. Mi-a plăcut cartea, așa că voiam să descopăr și varianta autorului feminin. După atâția ani am reușit să ajung la ea și nu pot spune nici că m-a dat pe spate, dar nici că mi-a displăcut. Lectura are plusuri și minusuri, iar dacă ai cât de cât idee despre cartea lui Eliade, atunci o să fie destul de captivantă.

Povestea de viață a Amritei

Mereu am avut impresia că nu o să am gânduri bune despre personajul feminin. Aveam o repulsie cumva față de ea și îmi era teamă că ceea ce voi citi în cartea ei mă va face să o condamn pentru ceva anume. În Dragostea nu moare am descoperit însă o femeie cu un suflet foarte sensibil și cu un devotament imens. Nu am fost de acord cu toate ideile sale despre viață, dar în mare parte m-au lăsat plăcut surprinsă. Fiind o voce din lumea indiană, e oarecum normal ca lucrurile expuse să mi se pară diferite și ciudate. Unele paragrafe mi s-au părut exagerate și realizate pe minciuni, dar apoi mi-am reamintit că nu știu atât de multe despre acea lume și acolo poate că oamenii chiar au astfel de comportamente. Un alt motiv pentru aceste impresii ar fi că acțiunea are loc în principal în anul 1930, deci cu siguranță erau alte vremuri.

Maitreyi intră în lumea literară și ne povestește despre viața ei sub numele de Amrita, nume feminin care sugerează nemurirea. O fată care abia începea să cunoască problemele vieții în profunzimea lor. Spre deosebire de alte persoane din acea vreme, Amrita are șansa de a crește într-o familie cultă, care iubește cunoașterea și își dorește atingerea unor funcții înalte pentru fiica lor. Toată copilăria i-a fost marcată de așteptările pe care le aveau cei din jur de la ea. Cu toate acestea, iubirea față de poezia pentru care avea o pasiune imensă era sinceră. Tocmai această libertate în gândire a tatălui a făcut ca personajul să îl întâlnească pe Mircea Eliade. Acea libertate însă avea și ea limitele ei.

 

Dragostea nu este un obiect pe care să-l iei de la cineva pentru a-l dărui altcuiva. Mulți nu-și dau seama de acest adevăr; câte un individ înțelege, dar societatea nu.

Unde este adevărul?

Mi-a făcut plăcere sa descopar o femeie care a căutat toată viața un singur nume. A iubit, a fost rănită și a sperat zi de zi. Nu a jignit, ci a pus întrebări. Mi s-a părut că a scris foarte frumos despre Eliade. Știu că mulți caută adevărul și se întreabă care variantă este corectă. Am citit în carte ceva și sunt total de acord. Ambele personaje au fost niște firi sensibile, visătoare și poetice. Fiecare și-a dorit ceva de la celălalt și fiecare a trăit în subconștient câte o variantă. Povestea lor de dragoste este una frumoasă în ambele forme. Cred că niciuna nu este pe deplin adevărată, ci fiecare conține frânturi din realitate împletite cu ficțiunea apărută din dorință. Nici ei nu cred că mai cunoașteau adevărul, fie din cauza dorinței, fie din cauza timpului care a trecut peste niște amintiri recreate de zeci de ori în minte.

Dragostea nu moare pare o carte puțin plictisitoare în unele momente. Ideile se mai încurcă uneori și nu au relevanță cu povestea, dar în principal a fost în regulă. Mi-a plăcut experiența de a afla lucruri noi despre cultura indiană și m-a mulțumit și finalul. Vă recomand să citiți cartea în cazul în care ați fost sau sunteți fani Maitreyi. Lecturi plăcute tuturor, vă aștept cu interes părerile despre carte!

Cartea poate fi găsită aici sau aici.

• Titlu: Dragostea nu moare
• Autor: Maitreyi Devi
• An apariție: 2003
• Editura: Amaltea
• Număr de pagini: 250

Mofturi și dulcegării a ajuns odată cu primăvara pe lista mea de lectură. Pe Ioana Trif o știu, o știți și voi fiindcă aceasta este a treia carte scrisă de ea. Am avut plăcerea să citesc și Omul a uitat că trebuie să moară și Copilăria fermecată. Din momentul în care am văzut coperta am știut că de data aceasta voi descoperi un alt stil. Am intuit bine conținutul și am găsit un echilibru între primele două cărți. Avem parte de povești ascunse și de sentimente care alunecă ușor de la un personaj la altul. Iubire, dezgust, alegeri, în principal – mofturi și dulcegării.

Iubire în mai multe forme

O să încep prin a vă spune despre Cella, fiindcă de ea îmi este cel mai frică. Pentru mine a fost personajul cel mai dezvoltat și în același timp cel mai de neînțeles. Nu ar trebui să mă mire, doar este femeie. Cella este personajul central care are neșansa sau norocul (nu m-am putut hotărâ) de a ajunge într-un triunghi amoros din care scăparea este mult mai complicată decât pare. Are un bărbat pe care îl iubește, locul în care știe că este în siguranță din orice punct de vedere. Are însă și bărbatul de care este îndrăgostită și care îi oferă libertatea după care tânjește atât de mult în unele momente de nebunie. Pe care ar trebui să îl aleagă, sau ar trebui măcar să facă așa ceva?

 

Iubirea era un sentiment cât se poate de ciudat și de interesant în același timp. Oare când doi oameni erau meniți să fie împreună? Era scris în stele, sau tot ei erau cei care trebuia să-și scrie destinul? Puteau face alegeri care să îi despartă? Poate că era suficient să fie scris. Poate.

 

Dacă vă este teamă că ați putea primi spoilere în acest articol, stați liniștiți fiindcă nu se va întâmpla. Cartea are personaje tare alunecoase, nu ați putea ghici firul acțiunii sau finalul. O iubire între doi artiști are atât de multe nuanțe, probleme și întorsături de situație, încât la un moment dat renunți la a mai încerca să îi judeci, așa că îi lași în lumea lor. Astfel am ales eu să fac, să nu mă leg de alegerile făcute de personaje. Mi-au plăcut motivele care îi aducea împreună sau îi depărta, în funcție de situație. Mi-a plăcut și pasiunea lor, cu toate că nu am fost de acord cu schimbările atât de bruște între parteneri. Înțeleg spiritul lor de artist, dar uneori am simțit o indiferență mult prea mare, urmată de o dragoste care ar fi vrut să fie reală. Lucrul acesta a făcut automat ca personajul feminin să scadă în ochii mei.

O lectură dulce

Mofturi și dulcegării este o lectură frumoasă alături de o ceașcă de cafea, într-o zi însorită de primăvară. Vă descriu decorul în care am citit-o eu. M-a relaxat, căci este o carte ușoară și drăguță. M-au bulversat puțin trecerile între perioadele de timp sau anumite dialoguri dintre personaje. Eu sunt și o fire mai puțin dulce când vine vorba de cuvinte drăgăstoase, poate și de aici motivul pentru care nu am rezonat cu discuțiile dintre soți. Cu toate acestea, mi-au plăcut fragmentele în care fiecare își măsura viața și avea ceva de spus față de comportamentul personal sau al celorlalți în raport cu al lui. Consider că Ioana Trif are mult curaj și acest lucru este de apreciat. Îi mulțumesc pe această cale pentru lectură și îi urez mult succes în viitoarele proiecte.

Mofturi și dulcegării poate fi găsită aici sau aici.

• Titlu: Mofturi și dulcegării
• Autor: Ioana Trif
• An apariție: 2021
• Editura: CREATOR
• Număr de pagini: 244